Cărţile au trezit conştiinţele şi au pregătit rânduri de oameni pentru marile revoluţii

Publicat de Valeriu Zgonea pe 17 noiembrie 2008 in Presă | 0 comentarii

Interviu apărut în cotidianul Expresul de Sud, luni, 17 noiembrie 2008.

Domnule deputat Valeriu Zgonea, v-am cunoscut, acum zece ani, în prezenţa mai multor scriitori şi ziarişti, la o lansare de carte în Cetatea Băniei. Apoi v-am întâlnit la vernisajul unei expoziţii de pictură. Cred că foarte puţini colegi de-ai dumneavoastră, mă refer la politicieni, vă ştiu pasiunea nebună de mare iubitor de literatură, de mare colecţionar de cărţi cu dedicaţii, de mare colecţionar de lucrări de grafică şi pictură etc. De aceea vă întreb: ce reprezintă cartea pentru dumneavoastră? Puteţi încerca o definiţie?
Dacă aş vorbi ca un dascăl, aş putea să spun despre carte că e componenta cea mai luminoasă a unei culturi, un adevărat seismograf al spiritului. Cartea, aşa cum am învăţat eu de la dascălii mei, rămâne cea mai importantă născocire a imaginaţiei omeneşti, acea plonjare curajoasă în Cosmosul teribil al spiritului dotat cu cel puţin tot atâtea nepătrunse Casiopei, Andromede, Urse Mari, Căi Lactee, precum acelea ale infinitului ceresc. N-am încerca un sentiment de singurătate terifiantă, parcă Octavian Paler (pe care am avut onoarea să-l cunosc) a spus asta, dacă umanitatea n-ar fi păstrat „testamentele” lui Platon, Shakespeare, Giordano Bruno, Goethe, Lev Tolstoi, Dostoievski, Eminescu etc., transmise prin intermediul cărţii. Marin Preda scria, pare-mi-se în „Imposibila întoarcere”, că bibliotecile şi cărţile, de-a lungul vremii, în mod fizic, pot fi distruse, pot fi luate de vâltori. Dar în conştiinţa oamenilor rămân indubitabil, străbătând mileniile, lumina slovei, curajul, bravura, spiritul de sacrificiu, solidaritatea, abnegaţia, eroismul şi înfruntarea bărbătească a morţii. O carte îşi dobândeşte valoarea, ca un prieten, prin lunga însoţire cu ea. Cartea bună este cel mai desăvârşit diplomat, cel mai iscusit strateg. Cărţile au trezit conştiinţele, le-au impus către lumină şi, de ce să nu recunoaştem, ele au pregătit rânduri de oameni pentru marile revoluţii.

Ce poate decide destinul unui om? Întâmplarea, ursitoarele, lecturile, astrele?
Este posibil ca multe necunoscute să contribuie la deciderea şi împlinirea destinului unui om, dar, se ştie, destinul unui om se decide, în mod fundamental, în mod obligatoriu, prin lecturi, prin cărţi de căpătâi. O carte comunică, are mesaj şi, nu în cele din urmă, destinatar. Şi, prin urmare, e lesne de observat în ce direcţie străbate ea şi cum este adoptată, asimilată şi însuşită de către acel destinatar cu o misiune adesea hotârătoare. Fiecare om citind o carte o rescrie cum vrea el, în general după propriul său profil, şi astfel cartea rămâne deschisă unor multiple sensuri şi relecturi. De multe ori, citind şi plăcându-ne atâtea cărţi câte ne trec prin mână, avem impresia că lucrurile respective sunt atât de simplu şi uşor de redactat, încât le-am putea scrie, fără prea multă caznă, chiar noi. Şi totuşi, deosebirea care există între un scriitor şi un cititor, ambii veritabili, e că de cel dintâi cuvintele ascultă, însă de cel de-al doilea, nu!

Puteţi aminti câteva din lecturile adolescenţei?
Am început, în copilările, cu poveştile: ascultate, citite, apoi… reinventate. Au urmat, ca pentru orice băiat, cărţile de aventuri. Cărţile preferate ale adolescenţei au fost, ca şi acum, cele semnate de: Eminescu în primul rând, Eminescu în al doilea rând şi, în sfârşit, în al treilea rând, tot Eminescu. Au urmat, apoi, perioade dominate de Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi şi încă mulţi alţii. Dar lumina şi nu umbra lui Lucian Blaga m-a însoţit şi mă însoţeşte pretutindeni, deşi pare uşor straniu pentru un politician, pentru că el, Lucian Blaga, m-a învăţat să „nu strivesc corola de minuni a lumii”.

Care e ultima carte citită?
„Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit”. O carte de excepţie, o bijuterie bibliofilă, apărută la Editura „Polirom”. Este vorba despre corespondenţa inedită dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle.

În România apar, în prezent, peste 2.000 de ziare şi reviste (cele mai multe de scandal), există, de asemenea, zeci de posturi de radio şi televiziune. Pesimiştii prevestesc deja „moartea cărţilor”, sfârşitul Galaxiei Gutenberg. Dumneavoastră ce credeţi, ce părere aveţi?
Sunt un sentimental incorigibil şi mă încăpăţânez să nu cred în „moartea cărţilor”. E absurd ce se zice, e o mare tâmpenie. Deşi majoritatea publicului e solicitată de cultura audiovizuală, cartea rămâne un pivot al existenţei noastre şi mă simt bine când ştiu că există oameni care au o carte de căpătâi, pe care o răsfoiesc ori de câte ori sunt trişti şi singuri, ori de câte ori simt nevoia. Faptul că eu, în conştiinţa mea şi în străfundurile sufletului meu, am irizări de lumină din lumina unor astfel de cărţi de căpătâi, îmi dă putere, mai ales puterea de a iubi, curaj, înţelepciune şi chiar puterea de a birui în lumea nu tocmai comodă, comparată de unii cu o junglă, a politicii. Din acest motiv, nu mă consider un provincial, nu am complexe de provincial atunci când mă aflu în Bucureşti.

Ce credeţi că lipseşte, în prezent, Craiovei?
Multe cred că lipsesc, în prezent, Cetăţii Băniei, însă mie mi-e dor cel mai mult de librăriile de altădată, de librăriile Craiovei şi ale adolescenţei mele. E trist că, într-un oraş în care au trăit şi au visat, printre alţii, Brâncuşi, Macedonski, Traian Demetrescu, Elena Farago, I.D. Sârbu, Marin Sorescu etc., tocmai de librării ducem lipsă. Şi, în plus, nu sunt de acord cu eticheta pusă, întâmplător sau nu, că Bănia ar fi oraşul interlopilor. E trist şi revoltător să spui asta, repet, într-un oraş în care au trăit şi au visat, printre alţii, Brâncuşi, Macedonski, Traian Demetrescu, Elena Farago, I.D. Sârbu, Marin Sorescu etc., iar în prezent fiinţează una dintre cele mai puternice mişcări culturale din România, în mijlocul căreia se află Teatrul Naţional „Marin Sorescu” (mereu în ofensivă, recunoscut în marile capitale ale lumii, pe a cărui scenă joacă genialii Tudor Gheorghe şi Ilie Gheorghe), revista „Ramuri” şi Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” .